Materia curbează spaţiu-timpul, iar spaţiu-timpul curbat dictează mişcarea materiei în univers. credit: LIGO/T. Pyle
Am tot scris în ultimii ani despre natura timpului, ajungând la concluzia că nu există ceva în univers care să merite numele de timp. Singurul lucru ce se poate numi „timp” este o anume experiență subiectivă a omului, capacitatea noastră biologică și psihologică de a percepe evoluția lucrurilor, simultaneitatea, secvențialitatea și durata (estimarea unei perioade). Timpul „independent”, ca ingredient al naturii, cel presupus a fi indicat de ceasuri, este pură ficțiune. Puteți citi în detaliu despre aceste idei în seria dedicată timpului. O sinteză a ideilor este aici.
În acest articol o să vorbesc despre natura spațiului, conform fizicii moderne, și despre imposibilitatea de a măsura spațiul.
„Pentru ca viața să fie cu adevărat distractivă, ceea ce te sperie ar trebui să se alinieze cu ceea ce îți dorești”, afirmă Nassim Taleb. Ca în cele mai multe cazuri de maxime ale lui Taleb, pare paradoxal ce afirmă, la prima vedere.
„Viața bună — „vita beata” — seamănă cu lectura unui roman rusesc: ai nevoie de două sute de pagini în care te chinui cu personajele înainte să începi să te bucuri de carte. Apoi agitația începe să aibă sens”, afirmă Nassim Taleb. Această maximă este despre efectele benefice ale trecerii prin dificultăți, în fapt.
Lumina și sunetele care ne înconjoară în spațiile dedicate jocurilor de noroc, online sau off-line, nu sunt doar elemente decorative. Sunt concepute cu atenție pentru a amplifica starea de excitare a utilizatorilor, a atenua sensibilitatea la pierderi și a încuraja luarea de decizii riscante.
Există un motiv pentru care cazinourile nu au aproape niciodată ferestre sau ceasuri: sunt concepute special pentru a te face să pierzi noțiunea timpului.
Dar dacă nu pierzi doar noțiunea timpului? Cercetări recente sugerează că iluminatul folosit în sălile de jocuri de noroc ar putea modifica în mod subtil felul în care luăm decizii, făcându-ne mai predispuși să ne asumăm riscuri. Culoarea luminii din jurul nostru poate face mai mult decât să creeze o anumită atmosferă. Poate modela comportamentul.
„Un guvern care declară: «Nu vom rămâne nepăsători în fața atrocităților comise de [dictatorul străin XYZ]» încearcă, de obicei, să-și atenueze vina pentru că a rămas nepăsător în fața unor atrocități și mai mari comise de același XYZ”, afirmă Nassim Taleb.
De multe ori viața bate filmul, iar ceea ce găsești în propria organizație, nu găsești în cărți sau filme. Dacă ai lucrat pentru o perioadă de măcar un an într-o organizația mai mare, nu se poate să nu fi dat de comportamente ca cele menționate mai jos în acest articol.
Iată o serie de observații cu privire la șefi, care sunt buni indicatori cu privire la faptul că e o (mare) problemă cu ei:
1. Nimeni nu suferă pentru altul, atâta vreme cât nu este afectat în mod direct de suferința acestuia. De aceea un genocid din altă țară este doar prilej de discuție de salon.
O modalitate de a descrie un paradox este următoarea: un paradox reprezintă o concluzie care la prima vedere pare absurdă, dar care este totuși susținută de o argumentație.
Paradoxul omnipotenței este formulat astfel: Poate o ființă omnipotentă să creeze o piatră atât de grea, încât nu o poate ridica?
„Opusul bărbăției nu este lașitatea, ci tehnologia”, spune Nassim Taleb. Dar noi aflăm zilnic din presă că tehnologia ne completează, ne face mai buni, mai productivi șamd. Deci?
„Caracteristica definitorie a ratatului este să se plângă, în termeni generali, de defectele, biasurile cognitive, contradicțiile și iraționalitatea omenirii — fără să le exploateze pentru distracție și profit”, spune Nassim Taleb. Este o maximă cu multe profunzimi...
„Cel care folosește primul «dar» a pierdut dezbaterea”, afirmă Nassim Taleb. De ce este „dar” atât de nociv?
Există o frază care pare, la prima vedere, emană iubire prin toți porii: „Văd că ai o problemă și vreau să te repar”. Poate nu o spunem exact așa, dar multe dintre acțiunile noastre, mai ales față de cei dragi, transmit acest mesaj. Apare în subtextul comunicării. Însă, dincolo de bunele intenții, această atitudine poate crea disconfort, dezechilibru și, paradoxal, distanțare. Să vezi cum…
„Cea mai mare parte din ceea ce numesc ei modestie este, de fapt, aroganță bine camuflată”, afirmă Nassim Taleb. Cum poate fi modestia o formă de aroganță?
Păduchii de cap, puricii și teniile au fost însoțitori ai omenirii de-a lungul întregii noastre istorii evolutive. Totuși, cel mai mare parazit al epocii moderne nu este o nevertebrată care suge sânge. Este elegant, cu fața de sticlă și creat intenționat pentru a da dependență. Gazda lui? Orice om de pe Pământ cu un semnal wifi.
Departe de a fi simple unelte inofensive, telefoanele inteligente ne parazitează timpul, atenția și informațiile personale – toate în beneficiul companiilor tehnologice și al agenților lor de publicitate.
Lacrimile sunt, de regulă, văzute ca un semn al tristeții sau al durerii, dar nu este deloc neobișnuit ca oamenii să plângă în momentele cele mai fericite ale vieții: nunți, nașteri, revederi, victorii sportive sau chiar în fața unui gest neașteptat de bunătate.
Aceste „lacrimi de fericire” par contradictorii, dar oferă o fereastră fascinantă către modul în care creierul uman gestionează emoțiile intense.
Dacă apreciezi articolele SCIENTIA, sprijină site-ul cu o donație! |
Clic pe imagine pt. detalii.