Informația nu este imaterială, ci este mult mai stranie decât credem

Când vorbim despre informație, ne gândim aproape automat la biți, fișiere, servere și ecrane. Întrebăm câtă informație încape pe un hard-disk, câtă informație circulă zilnic pe Internet ori câtă informație are la dispoziție omul contemporan. Termenul pare să desemneze o substanță invizibilă și omogenă, ceva ce poate fi măsurat, stocat, transferat și consumat asemenea apei sau electricității.

Aceeași imagine domină expresia „tehnologia informației”. Ne vin în minte laptopurile, telefoanele, codurile QR, centrele de date și sistemele de inteligență artificială. Dacă lărgim perspectiva istorică, putem adăuga cartea, telegraful, radioul, alfabetul Braille sau fonograful, dar schema conceptuală rămâne aceeași: tehnologia este dispozitivul, iar informația este conținutul abstract care trece prin el.

Această reprezentare este utilă, însă profund incompletă. Informația nu circulă niciodată singură. Pentru a fi păstrată, transmisă ori reprodusă, ea trebuie să capete o formă materială: cerneală pe hârtie, șanțuri într-un disc, variații ale unui curent electric, unde electromagnetice, orientări magnetice, sarcini electrice sau stări microscopice într-un semiconductor.

Privită din această perspectivă, istoria informației nu mai este o paradă de invenții elegante, ci o lume alcătuită din fermente, seva arborilor tropicali, rășini produse de insecte, cristale tăiate cu diamant, grăsimi animale, funingine, cleiuri, cabluri submarine și muncă umană adesea brutală. Informația nu este numai matematică, ci este și materie, energie, geografie, biologie și organizare socială.

În SUA, atacurile armate în masă sunt în creștere și sunt corelate cu sinuciderile

Despre atacurile în masă din SUA se aude din când în când și în presa românească, atunci când grozăvia are proporții extreme. Dar acesta este un fenomen curent în țara meționată, care se înrăutățește. 

În ultimul deceniu, Statele Unite au înregistrat o creștere alarmantă a atacurilor armate în masă. Potrivit datelor Gun Violence Archive, între 2020 și 2024 au avut loc 3.106 de atacuri armate în masă, cu 72% mai multe decât cele 1.811 consemnate în intervalul precedent, 2015–2019. Fenomenul se intersectează cu o altă criză majoră de sănătate publică: sinuciderea, care reprezintă principala cauză a deceselor provocate de arme de foc în Statele Unite.

În încercarea de a înțelege de ce au loc atacurile armate în masă și cum ar putea fi prevenite, cercetătorii s-au concentrat multă vreme asupra biografiei autorilor: experiențele traumatice, izolarea socială, crizele personale, motivele declarate și comportamentele care au precedat atacul. Aceste analize individuale au dus însă la formularea unei ipoteze mai ample: multe atacuri armate în masă ar putea fi nu numai acte de omucidere, ci și forme de sinucidere îndreptată simultan împotriva altora.

Maurice Solovine, prietenul din Botoșani al lui Einstein, unul dintre cei trei din „Academia Olympia” și principalul traducător al fizicianului în franceză

„Academia Olympia”: Conrad Habicht (stânga), Maurice Slovine și Albert Einstein 
Imagine refăcută cu IA. Credit imagine originală: X

Cei care au citit biografia lui Albert Einstein scrisă de Walter Isaacson au dat cu siguranță peste un prieten apropiat al lui Einstein, un student român la filozofie la Berna, devenit ulterior editorul francez al lui Einstein și care a corespondat cu marele fizician toată viața. Acest articol este despre român, nu despre Einstein.

Numele românului era Maurice Solovine. Acesta a fost unul dintre cei trei membri ai „Academiei Olympia”, nu o academie în adevăratul sens, ci, în fapt, un mic cerc de lectură și discuții din Berna în care Einstein și-a hrănit, înainte de anul miraculos 1905, gustul pentru întrebările fundamentale privind universul. Solovine a trăit între 1875 și 1958, iar Biblioteca Națională a Franței îl identifică drept filozof și matematician român, traducător din germană și greacă veche, de origine română și stabilit o vreme în Elveția. 

• einstein

Creierul nu este un computer. De ce conștiința nu poate fi redusă la un algoritm

Inteligența artificială are la bază ipoteza că, în fapt, creierul este un computer, iar reproducerea minții de către computere este doar o chestiune de timp. Filozoafa Dorothea Olkowski afirmă este această idee reprezintă una dintre cele mai mari greșeli din istoria științei. Argumentul principal este acela că, în fapt, conștiința nu își are originea în cortex, sediul raționamentului și al limbajului, ci în trunchiul cerebral, cea mai veche parte a creierului, și este modelată de chimia corpului și de emoții. Sistemul de transmitere a mesajelor la nivel cerebral este prea complex din punct de vedere chimic, acționează prea lent și este prea bine integrat cu întregul corp pentru a putea fi redus la simpla logică binară da/nu care stă la baza proceselor de calcul.

O mare parte din discursul contemporan despre inteligența artificială pornește de la o idee care, prin repetare, a ajuns să pară aproape evidentă: creierul este un dispozitiv de procesare a informației, gândirea este un tip de calcul, iar conștiința ar trebui să apară de la sine într-un sistem artificial suficient de complex. Dacă neuronii sunt componente biologice care primesc semnale, le prelucrează și transmit mai departe un rezultat, atunci înlocuirea lor cu circuite electronice ar părea, cel puțin în principiu, posibilă.

Din această perspectivă, diferența dintre creier și computer ar fi una de material, viteză și complexitate, nu una de natură. Creierul este alcătuit din celule vii și funcționează relativ lent, computerul este construit din siliciu și operează foarte repede, dar ambele ar efectua, în esență, același lucru: transformarea unor intrări în ieșiri potrivit unor reguli.

Filozoafa americană Dorothea Olkowski susține însă că această comparație nu este doar incompletă, ci profund greșită. Într-un articol publicat pe 21 iulie 2026 de Institute of Art and Ideas, ea argumentează că mintea nu poate fi înțeleasă pornind exclusiv de la cortex, de la neuroni individuali și de la procesarea abstractă a informației. Conștiința este, în această interpretare, un fenomen corporal, afectiv, chimic și evolutiv, ale cărui temelii se află în regiunile cele mai vechi ale creierului.

Problema nu este că un computer nu ar putea imita anumite produse ale gândirii. Sistemele de inteligență artificială pot genera texte, recunoaște imagini, traduce limbi și identifica regularități inaccesibile observației umane directe. Problema este dacă asemenea performanțe reprezintă gândire în același sens în care gândește un organism viu și, mai ales, dacă prelucrarea simbolurilor poate produce experiență subiectivă: faptul de a simți frică, durere, curiozitate, dorință sau plăcere.

Cum să eviți mușcăturile de căpușă. Ce trebuie să faci dacă ești mușcat de căpușă

Căpușe: adultă, în stângă, tânără, în dreapta.

Căpușele sunt mici și este posibil să nu observați momentul în care vă mușcă, însă bolile pe care le transmit vă pot afecta grav sănătatea.

Numai căpușele cerbului, cunoscute și sub denumirea de căpușe cu picioare negre, provoacă anual în Statele Unite aproximativ 476.000 de cazuri noi de boală Lyme, o afecțiune care poate produce leziuni pe termen lung la nivelul articulațiilor, inimii și sistemului nervos. Este posibil să fi auzit și despre căpușa „lone star” — Amblyomma americanum, numită astfel după pata albă de pe spatele femelei. Aceasta poate declanșa sindromul alfa-gal, în urma căruia persoanele afectate pot deveni alergice la carnea roșie și la produsele derivate din aceasta, inclusiv la anumite vaccinuri, medicamente și produse care conțin gelatină.

N.n. - În România au fost identificate 27 de specii de căpușe, Ixodes ricinus fiind cea mai frecventă specie. La om au fost identificate 4 specii de căpușe: Ixodes ricinus (cea mai frecventă), Dermacentor marginatus, Hyalomma marginatum marginatum și Rhipicephalus sanguineus.

Alte câteva boli transmise prin căpușe, printre care boala provocată de virusul Heartland, boala provocată de virusul Powassan, babesioza și anaplasmoza, pot produce probleme grave de sănătate și, în cazurile severe, chiar decesul.

Anul 2026 a fost unul dificil, numărul prezentărilor la serviciile de urgență asociate mușcăturilor de căpușă menținându-se ridicat la începutul verii.

Prin urmare, cum puteți evita să fiți mușcat și ce măsuri preventive sunt cu adevărat eficiente? 

Ce se întâmplă cu sângele atunci când suntem stresați

Cu toții am auzit această replică: „Este doar în mintea ta”. Atunci când se acumulează termenele-limită la serviciu, grijile financiare persistă ori apare pe neașteptate obligația de a vorbi în public, avem adesea tendința de a considera anxietatea o problemă pur psihologică — ceva ce poate fi depășit cu puțină voință.

Dar organismul nostru nu separă psihicul de corp. Creierul nu este o insulă, iar anxietatea nu rămâne captivă între urechi. Ea declanșează o cascadă rapidă de modificări biochimice care se propagă prin sânge și afectează organismul în moduri măsurabile.

O cercetare recentă efectuată de mine și colegii mei a surprins în timp real această legătură dintre minte și corp. Supunând voluntari sănătoși unui test de stres în laborator, am descoperit că stresul psihic acut acționează ca un catalizator chimic direct. În numai câteva minute, el intensifică producerea unor molecule extrem de reactive, cunoscute sub numele de radicali liberi. Aceste molecule modifică apoi modul în care se formează cheagurile de sânge.

Cu alte cuvinte, stresul psihologic poate remodela fizic sângele, făcându-l mai predispus la coagulare.

Universul este mai puțin uniform decât credeam. Cosmologia ar putea avea nevoie de o regândire radicală

Cosmologia modernă se bazează pe o presupunere simplă: dacă privim la scări suficient de mari, materia ar trebui să fie distribuită uniform, fără să existe vreo direcție privilegiată în cosmos. Această presupunere este cunoscută sub numele de principiul cosmologic.

Pe măsură ce noile telescoape de la sol și din spațiu, precum Dark Energy Spectroscopic Instrument (DESI) și Euclid, furnizează hărți tot mai detaliate ale universului, această presupunere poate fi, în sfârșit, testată în mod riguros.

În noua noastră lucrare, prezentăm dovezi potrivit cărora distribuția galaxiilor nu este uniformă la cele mai mari scări pe care le putem testa în prezent. Folosind datele DESI, am identificat tipare direcționale care se întind pe distanțe de câteva miliarde de ani-lumină.

Dacă rezultatele noastre vor fi confirmate, fizicienii vor trebui să regândească unele dintre ideile fundamentale despre univers, inclusiv natura materiei întunecate și modul în care gravitația modelează distribuția materiei la cele mai mari scări.

Cum poate un animal marin să supraviețuiască mai bine de cinci ani fără hrană

Credit: wikipedia.org

În adâncurile oceanului, hrana nu este doar puțină, ci și imprevizibilă. Resturile organismelor de la suprafață coboară lent spre fundul mării, iar cadavrele suficient de mari pentru a hrăni un animal masiv apar rar.

În acest mediu trăiesc izopodele gigantice din genul Bathynomus, crustacee înrudite cu micile izopode terestre întâlnite sub pietre. Unele depășesc jumătate de metru, deși pot rezista mai bine de cinci ani fără să mănânce. Dat fiind că eu abia reușesc să trăiesc câteva ore fără să mănânc, de văzut dacă pot învăța ceva de la izopode :)

Un studiu publicat recent în revista Cell arată că performanța nu se bazează pe o singură adaptare, ci pe un sistem integrat: animalul profită la maximum de fiecare masă și reduce drastic ritmul în care consumă energia acumulată. 

Cum sunt îndoctrinați copiii ucraineni de către Rusia în teritoriile ocupate

Când ni s-a cerut să investigăm îndoctrinarea și militarizarea de către Rusia a copiilor care trăiesc în teritoriile ucrainene ocupate de Moscova începând din 2014, aveam o idee generală despre politicile de ocupație ale Kremlinului. Doi dintre noi am crescut în ceea ce erau pe atunci Letonia și Germania de Est, ocupate de Uniunea Sovietică. Eram deja familiarizați cu abordarea sovietică privind „educarea” copiilor.

Dar când am ajuns în Ucraina, ceea ce am descoperit ne-a șocat totuși. Existau numeroase dovezi privind caracterul sistematic și coercitiv al politicilor Federației Ruse, menite să șteargă identitatea copiilor ucraineni aflați sub controlul său.

Investigația noastră a reprezentat cea de-a șasea misiune instituită de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) începând din 2022, pentru a investiga încălcările drepturilor omului legate de invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia. Este cea de-a doua misiune care se concentrează în mod specific asupra copiilor.

Și geniile se înșală: cazurile lordului Kelvin, al lui Nikola Tesla și al lui Percival Lowell

De-a lungul timpului am publicat multiple articole despre idei bizare sau greșite ale geniilor din știință. Un caz este cel al lui Einstein, altul este cel al lui Linus Pauling.

Istoria științei este plină de idei greșite și nu are cum fi altfel, progresul venind și din identificarea de erori și corectarea acestora. Mai tulburătoare decât erorile obișnuite sunt însă cazurile în care minți excepționale, oameni care au schimbat profund știința și tehnologia, se adoptă concepții false chiar în timp ce dovezile împotriva lor se acumulează.

Lord Kelvin, Nikola Tesla și Percival Lowell ilustrează trei moduri diferite în care inteligența se poate rătăci. Kelvin a extins prea departe autoritatea fizicii pe care o stăpânea, Tesla a rămas captiv într-o imagine clasică a naturii, tocmai când fizica intra într-o lume cuantică și relativistă, iar Lowell a transformat observații vizuale incerte într-o grandioasă poveste despre o civilizație marțiană.

Ne modelează limba felul în care gândim?

Dacă un eschimos are zeci de cuvinte pentru zăpadă, înseamnă că vede zăpada altfel decât noi? Dacă într-o limbă nu există cuvintele „stânga” și „dreapta”, ci doar „nord”, „sud”, „est” și „vest”, înseamnă că vorbitorii acelei limbi percep spațiul într-un mod fundamental diferit? Iar dacă o limbă atribuie obiectelor genuri gramaticale diferite de cele din altă limbă, ajung oamenii să le privească diferit?

Aceste întrebări au fascinat lingviști, psihologi și filosofi timp de aproape un secol. Ideea că limba pe care o vorbim modelează profund modul în care percepem realitatea a devenit una dintre cele mai populare teorii din științele umaniste. Ea a inspirat romane, filme și nenumărate articole de popularizare. În celebrul film Arrival (2016), de exemplu, învățarea limbii extratereștrilor îi schimbă protagonistei însăși percepția timpului. În romanul 1984 al lui George Orwell, „Nouvorba” (Newspeak) este concepută tocmai pentru a face imposibile anumite tipuri de gândire.

Dar cât adevăr există în această idee?

Cybersyn: încercarea Chile din anii '70 de a coordona economia țării printr-o rețea de telexuri

O fotografie a sălii de operațiuni a Proiectului Cybersyn, în Chile, 1971–1973, din Arhiva Stafford Beer
Credit: Twitter

La începutul anilor '70, în Chile, stat aflat în plină transformare politică, un grup de ingineri, economiști și specialiști în cibernetică a încercat să construiască ceva ce părea desprins din literatura science-fiction: un „sistem nervos” electronic al economiei. Fabricile urmau să transmită zilnic date despre producție, stocuri, consum de energie, materii prime și absenteism, iar un calculator central trebuia să identifice blocajele înainte ca acestea să se transforme în crize.

Întreprinderea a rămas cunoscută sub numele de Proiectul Cybersyn, format din „cybernetics” și „synergy”; în Chile era numit și Synco, abreviere pentru „sistem de informații și control”.

A fost inițiat în 1971, în timpul președintelui socialist Salvador Allende, și întrerupt brutal de lovitura de stat din 11 septembrie 1973. Deși este adesea prezentat drept o încercare de a „conduce întreaga economie cu un computer”, formularea este exagerată. Cybersyn viza în primul rând coordonarea sectorului industrial aflat în proprietatea statului și trebuia să fie un sistem de sprijin pentru decizii, nu un pilot automat al economiei. 

Cum să răcești rapid mașina, după ce a stat în soare

Ieri am văzut următoarea scenă: un vecin cu doi copii, a cărui mașină stătuse în parcare sub incidența directă a razelor solare vreme de câteva ore, dăduse drumul la aerul condiționat din mașină, iar ei stăteau afară, lângă mașină, așteptând ca interiorul habitaclului mașinii să se răcească.

Sigur, după o vreme temperatura din mașină se va răci și astfel. Dar există o metodă simplă prin care aduci în câteva secunde temperatura din mașină la nivelul temperaturii de afară.

A distrus Sulla Academia lui Platon? Sau împăratul bizantin Iustinian I?

În anul 86 î.Hr., în timpul asediului Atenei, generalul roman Lucius Cornelius Sulla a ordonat tăierea copacilor din Academia lui Platon pentru a construi mașini de război. Episodul este relatat de mai mulți autori antici și este invocat adesea ca momentul în care celebra Academie ar fi fost distrusă.

Dar a fost oare acesta sfârșitul școlii întemeiate de Platon?

Răspunsul este mai complicat decât pare. Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în timpul asediului Atenei trebuie, mai întâi, să înțelegem ce era, de fapt, Academia. Nu era doar o clădire și nici măcar doar un loc. Era o comunitate de oameni și de idei care avea deja aproape trei secole de existență atunci când armatele romane au ajuns la porțile Atenei.

Povestea începe cu unul dintre cele mai dramatice episoade din istoria filozofiei.

Ce propune Peter Sloterdijk pentru reforma învățământului (teoria disciplinelor, participarea directă la discipline)

Peter Sloterdijk este unul dintre cei mai influenți filozofi germani contemporani. Născut în 1947, el a devenit cunoscut încă din anii ‘80 prin cartea Critica rațiunii cinice, o amplă analiză a modului în care omul modern continuă să participe la sisteme pe care le consideră defectuoase, fără a mai crede cu adevărat în ele. De atunci, opera sa s-a extins într-o direcție remarcabil de diversă, incluzând trilogia Sfere, o reinterpretare filosofică a spațiului uman, eseuri despre globalizare, tehnologie, educație și religie, precum și reflecții asupra proceselor prin care oamenii își construiesc propria existență.

Publicată în 2009, cartea Trebuie să-ți schimbi viața ocupă un loc aparte în această operă. Titlul este împrumutat dintr-o poezie a lui Rainer Maria Rilke, dar cartea nu este un tratat despre morală și nici un îndemn la dezvoltare personală. Ambiția lui Sloterdijk este mai mare: încearcă să rescrie istoria culturii pornind de la o ideea că omul nu se definește în primul rând prin ceea ce gândește sau crede, ci prin exercițiile prin care își transformă propriile capacități. Religia, filosofia, arta, sportul sau știința sunt privite astfel nu ca simple sisteme de idei, ci ca ansambluri de practici prin care oamenii încearcă să devină altceva decât sunt.

În câteva pagini din această carte, Sloterdijk schițează ceea ce numește o teorie generală a disciplinelor. Este un proiect rămas neterminat, dar unul dintre cele mai originale din opera sa.

Ideea este că poate că istoria civilizației poate fi înțeleasă mai bine nu dacă urmărim evoluția ideilor, ci dacă studiem marile sisteme de exerciții prin care oamenii și-au format competențele și și-au remodelat propria natură. 

• Peter-Sloterdijk

Cum ar fi să călătorești cu o viteză apropiată de cea a luminii?

Iată ce ne-a făcut relativitatea. Ne-a luat simultaneitatea: nimeni nu poate cădea de acord asupra momentului în care este „acum”. Bine. Ne-a luat durata: ceasurile aflate în mișcare merg mai încet. Bine. Ne-a luat lungimea: riglele aflate în mișcare se contractă. Bine. Am renunțat la „când”, la „cât timp” și la „cât de departe”.

Imaginează-ți că ai călători cu viteza luminii, deplasându-te alături de un singur foton, cel mai rapid lucru posibil din univers. Ce ai vedea? Cum ți s-ar înfățișa universul?

Einstein s-a întrebat exact același lucru. În adolescență și-a imaginat cum ar fi să meargă cu bicicleta alături de o rază de lumină; pe atunci nu aveam încă rachete, așa că bicicleta era cea mai bună variantă pe care o avea la dispoziție.

După decenii de trudă, a ajuns la răspuns. Cum ar fi să călătorești cu viteza luminii? Nu poți. Pur și simplu nu poți. Nu vei putea afla niciodată cum arată universul din punctul de vedere al unui foton. Nu este o întrebare proastă sau stupidă. Este doar o întrebare formulată într-un mod care nu are sens fizic.

Putem preveni demența? Între promisiunea celor 45% și limitele controlului individual

În ultimii ani s-a răspândit o afirmație încurajatoare: aproape jumătate dintre cazurile de demență ar putea fi prevenite sau întârziate prin schimbarea stilului de viață și prin tratarea unor probleme de sănătate. Mesajul pare simplu: dacă facem mișcare, nu fumăm, dormim suficient, ne controlăm tensiunea arterială și rămânem activi intelectual și social, ne-am putea reduce aproape la jumătate riscul de demență.

Realitatea este însă mult mai complicată.

Două articole publicate consecutiv de Science Norway prezintă o dispută relevantă privind felul în care trebuie interpretate dovezile. În primul, cercetătorii norvegieni Kristine Beate Walhovd și Anders Martin Fjell contestă câteva dintre ideile devenite aproape axiome în discursul despre sănătatea creierului. În al doilea, Geir Selbæk, cercetător în domeniul demenței și unul dintre autorii raportului din 2024 al Comisiei Lancet, apără ideea că măsurile de sănătate și stilul de viață pot reduce riscul de demență.

La prima vedere, pozițiile par opuse. Fjell și Walhovd spun că beneficiile prevenției sunt adesea exagerate, în timp ce Selbæk afirmă că dovezile în favoarea măsurilor preventive sunt solide. Dar diferența esențială nu privește recomandarea de a avea grijă de sănătate. Toți cercetătorii implicați consideră că activitatea fizică, controlul bolilor cardiovasculare, tratarea pierderii auzului sau renunțarea la fumat sunt benefice.

Disputa privește altceva: cât de sigur putem spune că aceste măsuri previn demența și ce înseamnă, de fapt, cifra de 45%.

Ce fructe se coc realmente după recoltare? Ce sunt fructele climacterice și cum le alegem pe cele de calitate din magazine?

În supermarket găsim frecvent banane verzi, avocado tare, kiwi aproape imposibil de tăiat și roșii care par coapte, dar nu au aproape nicio aromă. Unele dintre aceste fructe vor deveni, după câteva zile, moi, dulci și parfumate. Altele se vor înmuia fără să capete vreodată gustul așteptat. Diferența nu ține doar de timpul petrecut în fructieră, ci mai ales de stadiul în care au fost recoltate.

Fructele pot fi împărțite, în funcție de comportamentul lor după desprinderea de plantă, în două mari categorii: climacterice și neclimacterice. Termenul de „climacteric” provine din denumirea dată creșterii bruște a respirației celulare care apare la începutul coacerii anumitor fructe.

Fructele climacterice pot continua să se coacă după recoltare. Bananele, avocado, kiwi, merele, perele, piersicile, caisele, prunele, mango, papaya și roșiile (fructe, din pdv botanic, ca și avocado, denumite legume în bucătărie) fac parte din această categorie. Dar capacitatea de a se coace în afara plantei nu înseamnă că pot fi culese oricât de devreme. Fructul trebuie să fi ajuns mai întâi la maturitatea fiziologică. Etilena poate declanșa procesul de coacere, dar nu poate transforma un fruct incomplet dezvoltat într-unul de bună calitate.

Maturitatea nu este același lucru cu coacerea

În limbajul obișnuit, spunem că un fruct este matur atunci când poate fi mâncat. În fiziologia plantelor, lucrurile sunt mai nuanțate.

Maturitatea fiziologică este stadiul în care fructul și-a încheiat, în linii mari, dezvoltarea pe plantă și a acumulat suficiente rezerve pentru a-și continua ciclul biologic după recoltare. Fructul poate fi încă verde, tare, acru și lipsit de aromă.

Coacerea este etapa ulterioară, în care pulpa se înmoaie, culoarea se schimbă, unele rezerve sunt transformate în zaharuri, aciditatea se modifică și apar compușii aromatici caracteristici.

Atenția, conștiința și inteligența artificială: cât de departe poate fi dusă analogia?

Într-un articol publicat recent pe platforma Institute of Art and Ideas, intitulat „Atât pentru conștiință, cât și pentru inteligența artificială, atenția este tot ce ai nevoie. Ingredientul secret al subiectivității”, neurologul Michael Graziano, profesor la Universitatea Princeton, propune o legătură ambițioasă între trei domenii care, la prima vedere, par foarte diferite: funcționarea creierului, apariția experienței conștiente și dezvoltarea inteligenței artificiale. Elementul comun ar fi atenția.

Pentru creier, atenția reprezintă mecanismul prin care o cantitate limitată de resurse este concentrată asupra unei mici părți din informațiile disponibile. Pentru sistemele moderne de inteligență artificială, mecanismele numite tot „atenție” permit stabilirea relațiilor relevante dintre elementele unei secvențe. Iar în teoria lui Graziano, conștiința însăși ar apărea atunci când creierul construiește un model simplificat al propriei atenții.

Ideea este interesantă: poate că mintea umană și inteligența artificială au progresat datorită aceleiași soluții fundamentale – selectarea informației relevante. Dar analogia trebuie manevrată cu grijă. Cuvântul „atenție” desemnează aici procese asemănătoare din punct de vedere abstract, nu mecanisme identice.

De ce spunea Michel Foucault că nu a întâlnit niciodată un intelectual

Cuvântul „intelectual” pare să desemneze o categorie de oameni ușor de recunoscut. Ne gândim la scriitori, filozofi, profesori universitari, cercetători sau eseiști care intervin în dezbaterea publică. Dificultatea apare însă de îndată ce încercăm să stabilim ce au în comun toate aceste persoane. Faptul că lucrează cu idei? Și un medic, un inginer sau un judecător lucrează cu idei. Faptul că scriu? Nu toți scriu. Faptul că au opinii asupra societății? O asemenea caracteristică nu-i deosebește de restul cetățenilor.

Într-un interviu acordat în 1980 ziarului Le Monde, publicat sub titlul „The Masked Philosopher”, Michel Foucault răspundea, provocator, unei întrebări despre faptul că intelectualii ar vorbi prea mult:

„Cuvântul «intelectual» mi se pare ciudat. Personal, nu am întâlnit niciodată intelectuali. Am întâlnit oameni care scriu romane, alții care îi tratează pe bolnavi; oameni care lucrează în economie și alții care compun muzică electronică. Am întâlnit oameni care predau, oameni care pictează și oameni despre care nu am înțeles niciodată prea bine ce fac. Dar intelectuali? Niciodată.” 

• Michel-Foucault